Caldura tentanta.

In general nu am mare lucru de spus. Si e valabil pentru majoritatea covarsitoare a congenerilor sau imberbilor, sau batrinilor…sau ce vreti voi. Vad tot felul de tipe, tipi, tipese, boemi, betivi, sfertodocti, gura casca, trecatori, consumatori fara imaginatie, un popor imens de jurnalisti, politicieni telelei, golani cu veleitati de Don Juan si multe alte specii. Ei!…Toti astia scriu. Da’ scriu nene! Bloguri, blogulete, si cate si mai cate forme de a exprima, ca de fapt nu au ce face. Si ca oricum nu ar avea ce face, ca nu au chemare. Ia nu mai scrieti, bah! Doamnelor care mai aveti catusi de putin respect de sine si de propriul dvs. intelect si stare civila, betivi far’ de scapare, lasati naibii blogurile! Scrieti romane, studii, scrieti la gazeta, faceti recenzii, monografia satului natal, a cartierului, a compartimentului de tren urat mirositor a pipi si a acel miros consacrat al trenurilor din Romania. Numit si „mirosul din tren”.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Fără categorie

Complicatii

Franz Kafka isi plictisea prietenii citindu-le din scrierile lui. Henry de Montherlant s-a sinucis dupa ce a jucat fotbal. Banuiesc ca e singurul fotbalist care s-a sinucis. Vasile Ernu bate campii. In capul lui e un haos bland. Si Camus a jucat fotbal si nu s-a sinucis, el a murit in accident auto. In masina se afla si unul dintre fratii Gallimard.
Ivan al IV lea era un criminal mistic, dar caruia Rusia ii datoreaza la fel de mult cat ii datoreaza acelui Golem numit Petru. In schimb lui Dostoievski nu-i datoreaza nimic.
Si Hemingway s-a sinucis, Mihail Sebastian a murit calcat de tramvai. Gheorhe Bratianu a fost omorat cu o lovitura de ciocan aplicata in cap. Intr-o zi vorbind cu un arhitect, acesta mi-a spus: Romania nu s-a unit nici cu Ardealul…cum sa mai speram la o unire cu obscurantistiii basarabeni? Dar el uita ca dupa Razboi, cand s-a anuntat ca Ardealul e al Bucurestiului, studentii clujeni si populatia obisnuita a iesit in piata teatrului din Cluj Napoca si au spus Tatal Nostru in cor, de se cutremurau muntii. Aceeasi munti in care Ilarion Ciobanu incerca sa afle ce cauta Richard Johnson, cand filmau Columna.

Scrie un comentariu

Din categoria 1

Damian

Era unul dintre acei oameni pe care, pana la implinirea curioasei varste de 40 de ani, nu-i preocupase nimic altceva in afara propriei persoane.
Reusise sa nu se lege de nimic, sa profite in schimb de toate lucrurile care-i iesisera in cale, lucruri aparute prin bunavointa creatoare a celor din jur si nu e vorba de prietenii lui. Pe care nu-i avea decat atunci cand era folosit si-i folosea la randul lui pentru a-si rezolva mici probleme personale, de organizare administrativa.
Lipsa absurba a unor trasaturi de caracter care sa-l evidentieze, l-a determinat, fara ca, bineinteles, sa realizeze asta, sa obtina o personalitate extraordinar de bine pronuntata. Devenise in mod absolut el insusi, egal cu defectele lui ingrozitoare, sublim in bunatatea lui neconditionata. Dement in momentele in care refuza sa inteleaga ce se petrece, refuz venit din admirabila incompetenta in ale traiului omenesc.
Bestiarul tribulatiilor morale pe care-l arunca in adevarate reprezentatii teatrale catre grupurile de colegi, prieteni sau rude cu care se intalnea, starnea adevarate stari de perplexitate mistica.
Gasise metodele cele mai potrivite de a se imbraca, comporta sau chiar de a se imbata si acestea devenisera componente ale personalitatii lui. Era un om urias. Trebuia respectat. Avea momente in care, in jurul capului sau mare, cu trasaturile intransigente ale fetei, se forma o lumina calda, galbuie care provoca admiratia transcedentala a celor ce se nimereau in preajma lui. Atunci inspiratia de mare vorbitor, care-i lipsea du desavarsire de fapt, il cuprindea ca o transa. Hipnotiza prin discursul bolovanos, din care verbele tasneau la intervale de timp stabilite dupa formule matematice. In urma si inaintea fiecarui verb se intindeau pauze grele de substanta intelectuala din care nimeni nu intelegea nimic, dar care impuneau un respect aproape biblic.
Acest Moise modern, acest demon aparut din catacombele geniului clasic, reusea sa erupa in exprimarea celor mai vigilente si pline de consecinte judecati care sa nu atinga pe nimeni si nimic. Un apostol al neimplicarii, un actor genial, lipsit de efemerul trist al actorilor obisnuiti, reusea sa propavaduiasca stiinta adulmecarii, a frecventarii colturilor putin intunecate, a tainitelor uitate ale firii omului.
In diferite ore ale noptii sau diminetii grupuri de meseni desfigurati, se hotarau cu sfiala sa vorbeasca despre Damian. Unii il vazusera intr-o carciuma de pe Praporgescu cu cateva zile in urma si sustineau indarjit ca-l vazusera cu o femeie fabuloasa. Nimeni nu reusise sa-i vada fata desi Damian o prezenta ca pe sfintele moaste, cum de altfel facea cu cu toate femeile cu care avusese diferite legaturi. Cei care erau nevoiti sa asculte descrierea acestei fapturi misterioase se incontorsionau in mod grotesc, broboane de transpiratie dansau frenetic pe obrajii ridati, in timp ce povestitorii, caci ce se intampla semana cu actiunea unui saman nebun, vorbeau toti in cor, pastrand un ritm sacadat, obositor, sinistru.
Carciuma aflata intr-o veche casa de functionar al anilor intebelici, devenise din afara impenetrabila. Zeci de alte chipuri mosmondeau langa portile din fier ruginit incercand sa intre si sa se aseze pentru a soarbe bauturile, a fuma tigarile invaluiti de reverberatiile celor ce-l cunoscusera direct pe Damian. Ceva totusi ii oprea, nu lipsa locurilor pe scaune, nu fumul care iesea ca dintr-un furnal pe usa si geamurile locantei ci poate tocmai faptul ca stiau ca acolo se vorbea despre el.
Erau in general oameni seriosi, care in timpul zilei mergeau disciplinati catre birourile lor, ca si Damian de altfel, dar care impotriva vointei lor se amusinasera pe langa treburile lor, carora le dadeau importanta cuvenita pentru a putea merge mai departe.
Primavara care se itise deja pe strazile Bucurestiului, scosese din lancezeala obisnuita oameni de toate categoriile care pentru cateva ore macar, incercau sa mimeze mici libertati individuale, mici pasiuni inexistente, independenta fata de sotiile lor coltoase, fete tinere cu aer de primadone triste, femei de peste 30 de ani care isi ascundeau furia nemultumirilor difuze, purtand haine stilate, pantofi discreti prin stridenta lor sau domni straini, aciuiti prin oras de frica ratarii iminente din tarile lor aflate in occidentul imbuibat.
Grupuri ca acesta care picheta carciuma in care se lucra la statuia lui Damian, impanzisera asadar tot centrul orasului.
La periferie fizionomiile se schimbau, siluete nedemne tropaiau printre blocurile rapanoase in cautarea unor pungi de seminte cu care sa improaste chelnerii din barurile de cartier. Periferia Bucurestiului este de cateva ori mai mare decat orasul. Populatia mimetica care vine sa bea in centru, locuieste in marea ei majoritate la periferie. De acolo, pe drum, venind spre oras, figurile capata alt aer, izvorat din nehotararea funciara a tuturor, un aer decis. Intr-un fel puteai deosebi genurile, modele vremii dupa cei care il cunoscusera sau auzisera de Damian sau cei care, chiar daca ar fi auzit de el, nu ar fi crezut in ruptul capului ca el exista.
Pe strada Dionisie Lupu, in carciuma aflata in casa care apartinuse probabil unui functionar corupt interbelic, acolo unde se afla corul spiritualizat care incanta actiunile mitice ale lui Damian, orele nu reprezentau inca un reper. Peste drum, putin in diagonala, la cativa pasi, statea o biserica. Modesta, de tara, cam cum sunt bisericile in orase ca Ramnicu Sarat. Inconjurata de o curte larga, in fund se afla un simulacru de padurice, ramasita a codrilor ce stapaneau locul pe care se chinuie Bucurestiul inca, sa prinda radacini.
Imediat langa casa cea veche o alta cladire, murdara, cu aspectul unui de pozit de panze de paianjen incurca trecatorii cu forma ei nepotrivita geometriei spiritului uman. Cativa porumbei aciuiti la streasina facusera trotuarul interzis pentru pietoni. Gainatul il inaltase cu cativa centimetri.
Lui Damian ii placea sa treaca pe acolo. Strada, desi in aflata in centrul orasului, paralela cu cel mai mare si mai urban bulevard iti dadea impresia de drum printre vii.
Bucurestiul lui Damian, spre deosebire de tendintele oraselor vechi de a se inalta din pricina straturilor succesive de alte orase daramate si construite de-a lungul epocilor, se scufunda. Daca printr-o minune acest oras ar putea fi vazut de la distanta ar trebui sa te urci pe o movila sau poate in prepeleacul lui Petrache Lupu pentru a-l zari.
Afectat profund de lumea in care traia, de perplexitatea pe care o provoca printre oameni, Damian nutrea o speranta ciudata. Dorea sa incerce sa provoace Bucurestiul. Sa propuna si sa realizeze cateva schimbari in structura intima a acestuia.
Destinul sau intim ii dadea semnale. Simtea ca mai e cineva care poate simti ca el. Si care poate fi abordat, care are simtul acela al haosului, care poate visa ca un profesor de istorie de tara la lucruri fantastice si nerealiste pentru altii, dar imperative pentru el.

Scrie un comentariu

Din categoria 1

Lasii

Secolul luminilor. Traim de trei sute de ani in secolul luminilor. Secolul XVIII a fost primul. Celelalte se potrivesc parerii involuntar suprarealiste a unei colege din scoala generala, care sustinea ca secolul luminilor a fost secolul in care a fost inventat becul.

Barbatului modern i s-a interzis accesul la eroism si la munca pamantului. Tot barbatul modern se plange ca femeia moderna si-a cam pierdut dimensiunea profund feminina, puterea de sacrificiu, atributul intretinerii focului in pestera, cat timp barbatul vaneaza nestingherit, in asteptarea momentului cand o va da cu capul de pietrele din pestera pe iubita lui. Sau pe-a altuia.

In secolul luminilor a inceput degenerearea spirituala a celor doi aiuriti din Eden.

2 comentarii

Din categoria 1

De ce?

Azi n-am avut nici o idee. M-am cabrat in fata inutilitatii mele. Nici ideile nu au insistat sa ma aiba, cum se intampla in cele mai multe cazuri.

Faptul scrisului e un fel de hipnoza.

Mediocritatea s-a nascut la oras. Aceasta stare a satisfactiei ferita de nevroza exercita o fascinatie tulburatoare. Memoria la sat sau orasul mic pastreaza in mod cinic imaginea omului mult timp dupa ce a murit. Pastreaza si imaginea lui vie si ce e mai curios si cea din starea de moarte. Satele sunt bantuite de toti oamenii care au trait acolo. Cred ca asta e motivul aparitiei strigoilor in cultura populara. Oamenii au murit dar nu i-a lasat nimeni sa plece.

Orasul mare, capitala, aglomerarile grotesti de oameni instrainati nu tezaurizeaza decat memoria arhitecturala. Omul trebuie sa dispara pentru ca , probabil, aduce aminte de efemer. Efemerul n-are ce cauta in orasele mari. Asta in mod paradoxal.

Daca pui fata in fata un grup de tarani si un grup de oraseni, alesi pentru calitatea lor de a fi reprezentativi, despre oraseni nu s-ar putea spune nimic, nici chiar varsta lor nu ar putea fi stabilita. Taranii in schimb ar deveni obiect si subiect de meditatie profunda, urbana. Fetele lor ca niste harti explicite, pe care toate trairile si-au gasit loc in fata, ar fascina brusc intelectualii nonconformisti, pictori abstracti, sculptori cu viziuni malformate, romancieri care nu stiu la ce persoana sa scrie, cine povesteste ce vor ei sa spuna.
Grupul de oraseni s-ar dovedi inutil. Ar putea fi reprezentat ca in pictura bizantina, sugerandu-li-se doar, corpul. Comparatia se opreste aici. Fata nu poate descrisa, povestita. Omul fara meserie, fara descendenti, al nimanui. E o spiritualizare nereligioasa.

La sat nu se poate face turism in mod autentic. E atat de sensibil, de firav in conservatorismul lui, incat ar deveni oras cat timp turistii vor sta acolo.

Scrie un comentariu

Din categoria 1

Lecturi

Igor Mamleev: Sectantii sau obscurantismul sadico-fiziologic. Ma intreb daca lectura ar putea fi dusa pana la capat in cazul schimbarii numelor rusesti cu unele occidentale de genul Francois, John sau Mario.

Scrie un comentariu

Din categoria 1